Statul și gaura – o discuție despre regulat

Nuntă fără încăierare și conversație fără înjurături nu există. Nu la români. La noi și când dai binețe e musai să slobozi o vorbă de masă, altfel se cheamă că ești ori bolnav, ori grăbit tare. Că doar n-o să-l întrebi pe ăl cu care te-a întâlnit “ce mai faci?”, așa, simplu, într-o doară, de parcă te ustură la gingie. Nu, îl întrebi cumsecade: ce pula mea mai faci? Iar el musai îți răspunde: bine, în pula mea. Fără cuviincioasă pulisire, adicătelea de treabă trimitere la cumătra pulă, se cheamă că e vorbă de parastas.

O altă regulă de fontă e că musai, dar musai, tot rumânu’ tre’ să-și dea părerea despre orice (bunăoară cam cum fac eu acum), se pricepe, nu se pricepe, îl privește, nu-l privește. Fie că e vorba despre zonele erogene ale cărămizii, fie că se discută despre obiceiurile de nuntă la nutrii, musai trebuie să tragă și omul nostru o băgare în seamă care înceapă cu “eu cred că ar trebui…”.

Să vedem, de-un paregzamplu, o declarație a celui mai Iohannis dintre români.

“Încă nu este rândul meu să mă exprim. Va veni rândul meu să mă exprim. În acest context, cred că este foarte important să reiterez un lucru în care cred: eu provin dintr-o minoritate etnică și dintr-o minoritate religioasă. Cred că trebuie să revenim la toleranță și acceptarea celuilalt, acceptarea celuilalt cu bune și rele, nu suntem toți la fel. Nu toate grupurile etnice și religioase sunt la fel. Este greșit să dăm ascultare sau să mergem pe calea fanatismului religios și a solicitărilor ultimative. Eu nu cred în ele și nu le sprijin. Sunt adeptul toleranței, încrederii și deschiderii față de celălalt”

Frumos zis. Da’ frumos foc! Acum hai s-o luăm la citit pe îndelete. Mai întâi omul stabilește că nu i-a venit rândul să dea din clanță, că va veni și vremea aia, dar acum e inoportun. Apoi, în fraza imediat următoare, fix asta face, dă din clanță peste rând. Neamț serios, lucru bine făcut, monșer!

“eu provin dintr-o minoritate etnică și dintr-o minoritate religioasă. Cred că trebuie să revenim la toleranță și acceptarea celuilalt, acceptarea celuilalt cu bune și rele, nu suntem toți la fel.”

Trăncănind despre nevoia de toleranță, domnul respectiv ține să ne dea aducere aminte că el însuși face parte dintr-o minoritate etnică, dintr-o minoritate religioasă, înainte de a ne da mustrare pentru lipsa de toleranță. Păi, bă musiu, dacă ai putut deveni președinte, chiar așa, minoritar fiind, nu e asta tocmai o dovadă a toleranței și nu cumva te-ai trezit acum vorbind ca prostul cu șina de tramvai?

Reacția lui Iohannis vine în urma unei petiții prin care un număr important de români solicită statului să reguleze el chestiunea familiei. Treaba lor. E dreptul lor cetățenesc de a solicita inclusiv asta. Nu înseamnă că au și dreptate, cum nu înseamnă că nu au. Personal cred că nu e treaba statului să decidă cine și ce găuri are voie să reguleze, la fel cum socotesc că, la acest moment, o discuție despre căsătoriile dintre homosexuali este inoportună. De ce au semnat oamenii ăia o astfel de petiție? Că vine dintr-o convingere religioasă ori din alt motiv, e irelevant, președintele poate lua notă de existența acelei petiții și în rest poate să tacă. Toleranța începe cu dreptul acelor oameni de a face o petiție. Nu e treaba președintelui să stabilească dacă au dreptate, dacă acea credință a lor e dreaptă sau nu. Chiar dacă suntem în dezacord cu opinia formulată de acei oameni, este inadmisibil să le răspunzi pe un ton insultător când stai într-o vilă reamenajată și pe banii lor. Toleranța și deschiderea față de ceilalți începe cu asta.

O declarație corectă, venind de la președintele țării, ar fi fost una în care lua notă de existența petiției și sugera că astfel de subiecte necesită o dezbatere publică. Punct. Nu e el găozul înțelepciunii să stabilească ce e corect și ce nu, la fel cum nu îi este permis să eticheteze drept fanatism religios faptul că niște cetățeni, nu puțini, au o părere.

Cei care au semnat acea petiție, în opinia mea, greșesc crezând că e treaba statului să decidă alături de cine poate cineva să-și trăiască viața. Biserica da, poate, trebuie să-și definească propria morală. ăsta e rolul ei, dar asta doar în raporturile sale cu credincioșii săi, fără a avea și dreptul de a impune politica statului. Iohannis se trezește vorbind, pentru că, nu-i așa, el e statul, el știe, el e buricul pământului.

Cea dintâi obligație a unui președinte este aceea de învăța, iute, ce nu are voie. Și nu are voie să insulte milioane de cetățeni, chiar dacă, la nivel personal, se poate situa în dezacord cu ei. Nu are voie să uite că ordinea constituțională e definită tocmai de voința cetățenilor, nu de toanele sale. Și mai ales nu are voie să invoce intoleranța unui popor care i-a oferit un trai de huzur, pe care încă nu a făcut nimic ca să-l merite, fără ca vreo clipă statutul său de minoritar să fie un impediment.

Comments

1 thought on “Statul și gaura – o discuție despre regulat

  1. Rabbi, eu văd lucrurile altfel de data asta.

    1. Cetăţenii în cauză au tot dreptul să facă o petiţie, să îşi susţină public cererile şi să încerce să convingă pe cât mai mulţi alţii că poziţia lor e întemeiată (la fel şi ceilalţi – comunitatea LGBTQ – de altfel). Dar asta nu înseamnă că nu greşesc – greşesc fundamental din teamă şi prin trufie, dacă e să mă întrebi pe mine.

    2. Teama care a adus petiţia e foarte naturală, foarte omenească şi foarte veche. A face rapid deosebirea între “noi” şi “alţii” a însemnat supravieţuirea în jungla originară – orice “altul” însemna de obicei jaf – de hrană, de adăpost, de partenere de reproducere. Este o teamă animalică – la propriu – care se exprimă însă în contextul secolului 21.

    3. Cu timpul, “noi” a inclus populaţii din ce în ce mai numeroase – la început familia, apoi tribul, apoi oraşul – cetate, apoi voievodatul, apoi naţiunea, acum formaţiuni supranaţionale (SUA, EU, Rusia – toate sunt supranaţionale). Putem trage concluzia preliminară că sensul lui “noi” este în continuă extindere.

    4. Dacă te uiţi la argumentele cetăţenilor în cauză şi apoi arunci un ochi în istorie, o să vezi că ce spun ei seamănă tare cu se spunea când femeile încercau să urce pe bicicletă, să poarte pantaloni, să lucreze în “fabrici şi uzine” ş.a.m.d. Aceleaşi temeri animalice de schimbarea socială au alimentat frământări asemănătoare, de la luddiţi la Ku-Klux-Klan şi pogromurile anti-evreieşti, aceleaşi argumente ale înstrăinării “celorlalţi” de fibra umană, pentru a fi mai simplu de urât de către simplii cetăţeni.

    Notă suplimentară: “morala publică”, “binele comun”, “viitorul copiilor” ş.a.m.d. au fost, de-a lungul istoriei, fluturate isteric de duşmanii cei mai violenţi ai democraţiei. Pe mine nu mă mai conving demult astfel de argumente.

    5. Ca atare, eu trag concluzia că mersul istoriei este de incluziune în noţiunea de “noi” a din ce în ce mai multor categorii de fiinţe umane, ceea ce îi trece pe cetăţenii cu petiţia în categoria “reacţionari”.

    6. Or, sensul existenţei unor instituţii, populate de oameni, însărcinate cu conducerea poporului este (şi) acela de a sprijini, facilita şi/sau propune direcţii de mişcare istorică. Simpla luare de notă nu e suficientă – cel puţin nu în această problemă. Iohanis a propus, conform fişei postului, o direcţie de acţiune naţiunii. Dacă tu, Rabbi, preferi o păpuşă de cârpe în interiorul instituţiei prezidenţiale, îţi respect alegerea, dar îţi atrag atenţia că e o preferinţă lipsită de aspecte pozitive pentru noi ca popor.

Leave a Reply

%d bloggers like this: