Specificul naţional

Foto by dechobek @ deviantart

Atunci când ceva nu îţi iese aşa cum trebuie ai două opţiuni: îţi poţi găsi o scuză sau poţi încerca să afli ce nu e în regulă şi să te corectezi.
Pentru noi ca naţie multe nu sunt în regulă. Şi nu de ieri de azi. E deja o constantă istorică, întotdeauna am ales prima cale: ne-am găsit/ inventat/ fabricat scuze.
Atunci când vorbim despre noi înşine ne avântăm într-un maniheism imprudent. Fie suntem fără măsură apreciativi- pentru măruntele cusururi, pe care suntem dispuşi să ni le admitem, avem deja pregătite alibiuri solide. Fie suntem depreciativi, din nou fără măsură. Iar cei care, prin istorie, s-au perindat pe grumazul acestei naţii s-au întărâtat în a cultiva cusururile şi fărădelegile- fiind de multe ori ei înşişi pildă- mai degrabă decât cartea şi buna cuviinţă.
Suntem o naţie care se exprimă doar prin superlative. Privindu-ne în oglindă nu zărim decât cele două capete ale spectrului: sublimul şi infamul.
Ne prezentăm invocând Voroneţul sau Coloana fără de sfârşit a lui Brâncuşi. Omiţând cu bună ştiinţă Ferentariul şi Gherla.
Pentru toate cusururile noastre avem pregătite alibiuri comode: tătarii, turcii, ruşii, comunismul etc. Pentru absolut toate există nişte străini vinovaţi. Găsim un trecut imediat incomod care ne explică starea actuală: comunismul. Sau utopizăm un trecut anterior (perioada interbelică şi cea antebelică) pentru a ne argumenta aspiraţiile. Exagerând în ambele situaţii, folosim o subiectivă şi incompletă evocare.
Spuneam altădată:
“Atitudinea schimbătoare faţă de propriul trecut ne face să ne confundăm cu o constantă dilemă identitară. Pentru ca nu stim sau nu vrem să ne evaluam corect şi onest istoria devenim teribil de vulnerabili, mimetici, încercând sa ne alcatuim nu doar prezentul, dar şi trecutul prin imitaţie, măsluindu-l ori retuşându-l pentru a se potrivi calapodului zilei. În epoca lui Eminescu neaoşismul ( promovat de Aron Pumnul) se confrunta cu franţuzismul, cu un cosmoplitanism bizar care amesteca de-a valma marochinuri levantine şi stofe englezeşti. Am fost francofoni şi francofili, apoi germanofili şi imediat dupa aceea americanofili împătimiţi, pentru ca mai apoi să devenim rusofili de conjunctură. Acum redevenim americanofili fastfoodişti si anglofoni agramatişti. Şi musai rusofobi. Şi ne rescriem istoria altor veacuri după calapodul corectitudinii politice contemporane. Ne alungăm eroii prea neaoşi, lipsiţi de substanţă cosmopolită, din cărţile de istorie, pentru a-i înlocui cu alţii, alcătuiţi în grabă dupa canonul noilor stăpâni. Noilor stăpâni…
Pentru că întotdeauna neamul acesta s-a aflat în cautare de stăpâni. Stăpâni din afară. Ce pilda mai bună vreti decât exemplul mişcării legionare, “apostolii naţionalismului” , marii iubitori de “neam şi ţară” ? Care îşi făcuseră un ţel din închinarea supusă faţă de Hitler, cel care tăiase hălci din “neam şi ţară” !
Perioada comunistă a evoluat, paradoxal, de la “internaţionalismul proletar” la naţionalismul ceauşist, aberant, izolaţionist. Epoca aceea a fost la fel de fecundă în rescrierea istoriei, la fel de fecundă ca cea actuală. Figurile istorice erau spoite, intrau ori ieşeau din cartea de istorie dupa cum o cereau minimele variaţii ale ideologiei ori hachiţele puternicilor zilei.
În sfârşit, după ’89 am început să cautăm noi modele: suedez, japonez, maghiar etc. Am devenit xenofobi în raportarea cu estul şi xenofili până peste poate în plecăciunile în faţa vestului. Ne-am pocit limba şi numele, ne-am rescris istoria şi ne-am desfigurat eroii -pentru a ne alcătui dupa chipul şi asemănarea noilor stăpâni. Cu acelaşi mimetism, cu acelaşi servilism.
Şi tot aşa cum, cu veacuri în urmă, hămesiţii zilei se ploconeau la Stambul, săpând pe domn şi promiţând mărirea haraciului, în schimbul firmanului de domnie, tot asemenea facem şi azi schimbând Stambulul cu Washingtonul. Iar, odată cocoţaţi în jilţ domnesc, începe vremea marii procopseli şi a fărădelegii spre căpătuială. Până ce alţi nesătui vor obţine, la rându-le, firmanul.
Iar astăzi privesc o Românie în care trăiesc deopotrivă: români italienizaţi, români ţigăniţi ( mari iubitori de manea şi obiceiuri nomade), români americanizaţi ( cică) , români germanizaţi, români iberizaţi sau , la cealaltă extremă, români ultra-românizaţi din stirpea vadimiana. Vâd astăzi Bentley-uri parcate în faţa mall-ului de unde răsună manele nervoase, în care doamne îmbracate de la Milano hăpăie la două buci un kebab “cu de toate”.
Şi îmi dau seama că nu e vorba de globalizare. Ci de ceva mult mai trist: lipsă de identitate.
Iar în lipsa unei autentice identităţi nu vom fi nicicând respectaţi. Pentru că, în ciuda strădaniei noastre de a imita tot ceea ce socotim noi demn de imitat la ceilalţi, la vestici, ei nu vor găsi la noi decât maimuţărite, îngroşate, amplificate, toate defectele lor.”

Şi în toată zarva care ne înconjoară şi de care atât avem a ne văita, ne găsim şi noi urlând împotriva zarvei şi tocmai astfel sporind-o.
Iar dacă sărbătoare învierii nu mai are miros de cozonacşi tămâie, ci miroase a fum de grătar şi dat din buric manelos, e mai bine, poate, să nu mai cercetăm care e specificul naţional, ci să găsim iute din priviri cea mai apropiată uşa şi să o folosim.

Comments

0 thoughts on “Specificul naţional

  1. Sa nu uitam modelul “califaresc” ( cu toata modestia , hihihih ) : dornici de ” procopseala ” rapida prin orice mijloace ne vindem sufletul oricui. Excelent blog man .

Leave a Reply

%d bloggers like this: