Soluţia

Teodosie T. Teodosie se putea socoti un adevărat om de afaceri. Şi de bunăseamă asta devenise: un adevărat om de afaceri. Şcoală prea multă nu avea. Nu se putea lăuda nici măcar cu cine ştie ce competenţe tehnice. Judecând după criteriile comune, Teodosie T. Teodosie putea fi considerat un tip mediocru.

Teodosie se ocupase, de tânăr, cu tăiatul stufului. În satul său era singura ocupaţiune aducătoare de ceva venituri. La vârsta maturităţii Teodosie a aflat că poate revendica vechea proprietate a bunicilor săi. Oricine altcineva s-ar fi lăsat descurajat de complicata birocraţie si onorariile avocaţilor, presupuse de acest demers. Dar nu si Teodosie. Si astfel, după ani de luptă în justiţie, Teodosie a devenit fericitul proprietar al unor zeci de hectare de mlaştină, în care nu creştea decât stuf.

La început viaţa lui Teodosie nu s-a schimbat. Existenţa lui curgea ca si pana atunci. Tăiatul stufului rămăsese ocupaţia sa şi singura sursă de venit. Tăia acelaşi stuf, din acelaşi loc. Diferenţa era doar că, acum, acela era pământul său ( mlaştina sa), stuful său.

Peste noapte lucrurile aveau să se schimbe. Preţul la nivel mondial al stufului explodase. Iar Teodosie T. Teodosie s-a trezit, dintr-o dată, posesor al unei mici averi. Pe care – spirit întreprinzător- s-a grăbit să o investească. În scurtă vreme Teodosie cumpărase cam toate mlaştinile din zonă, devenind cel mai mare proprietar de stuf din ţară, din Europa chiar. Şi cum piaţa globală funcţionează după nişte reguli complicate şi, de multe ori, de neînţeles, vreme de ani buni preţul mondial al stufului a continuat să crească, astfel că averea lui Teodosie căpătase dimensiuni cu adevărat respectabile.

Anii au trecut. Preţul stufului a cunoscut fluctuaţii. Teodosie devenise un om influent. Îşi făcuse prieteni şi duşmani. Cumpărase politicieni. Schimbase primari şi prefecţi. Îşi folosise influenţa şi banii pentru a promova o lege a stufului… Dar acum Teodosie era un bărbat în vârstă, bogat, care socotea ca venise vremea să se retragă. Visul său dintotdeauna fusese să îşi cumpere o casă frumoasă la munte şi să se poată retrage acolo.

La vârsta de 55 de ani Teodosie T. Teodosie a hotărât să îşi îndeplinească acest vis. În satul acela de munte nu exista casă care să se măsoare cu a lui Teodosie. De fapt în întreaga ţară puţine case se puteau măsura cu minunăţia clădită de el pe malul pârâului, la poalele muntelui. La început sătenii de acolo l-au privit cu pizmă şi răutate. Apoi au început a se deprinde cu el. Cu timpul, văzându-i firea deschisă şi lipsită de trufie, l-au îndrăgit. Iar mai apoi i-au cerut sătenii să le fie primar. După nu foarte multă chibzuială, Teodosie a acceptat, gândind că e timpul să facă ceva şi pentru ceilalţi, pentru comunitate. A asfaltat drumurile prin sat, a tras apă şi altele asemenea pe care îndeobşte le aşteaptă românii de la primarul lor. Dar în acel sat de munte altceva aşteptau ei de la primarul lor.

Şi iata-ne în sala cea mare a primăriei unde se strânseseră mai toţi sătenii să îi spună primarului ce aşteptau de la el.

– Învaţă-ne cum să ne îmbogăţim şi noi – a strigat moş Ion Turbină, vorbind în numele tuturor.

Teodosie i-a privit pe toţi cei de faţă ca pe copii săi. Apoi şi-a dres vocea şi a spus:

– Asta vreţi ?

– Asta vrem ! – au strigat toţi cu un glas.

– Şi dacă vă învăţ o să îmi daţi ascultare ? – a mai întrebat Teodosie.

– O să îţi dam – au răspuns ei.

– Bine ! Fie ! Moş Ioane, cât pământ ai ?

– Vreo cinci hectare !

– Bun, cu ce e ?

– Livadă. De meri. – a răspuns bătrânul.

– Bun. Dar dumneata, nea Simioane ?

– Opt hectare. Ceva viţă de vie, ceva pruni…

– Şi dumneata, nea Grigore ?

– Trei. Cu ceapă.

– Dumneata, moş Gheorghe ?

– Numai unu de făneaţă…

Teodosie a tăcut. I-a mai privit o dată adânc. Şi-a rotit privirea peste muntenii aceştia gospodari, cărora nu le lipsea nimic, dar care tânjeau, ca tot omul, după bogăţie. Şi cum prinsese drag de dânşii şi îi socotea ca fiind ai săi cu toţii le-a spus:

– Ei, păi uite cum e… Să scoţi merii, moş Ioane. Şi via şi prunii, nea Simioane. Şi ceapa, nea Grigore. Şi dumneata, moş Gheorghe, renunţi la fâneaţă.

Cei de faţă începuseră a-l privi strâmb. Mai văzuseră ei de acestea. Mai fuseseră unii de la oraş care tot aşa veniseră să-i lămurească să renunţe la toate ale lor şi să construiască în loc hoteluri şi “ pansiuni” şi să se apuce de turism din ăla… agro. Aşa că deja bănuiau sătenii unde bate primarul lor şi le cam trecuse entuziasmul. Doar moş Ion se mai osteni să întrebe:

– Bine, poate le-om scoate… să vedem. Şi ce vrei să faci în loc ? Ei, ce vrei să pui în loc, domnule Teodosie ?

Teodosie a zâmbit. S-a ridicat în picioare. A deschis braţele larg şi cu jucăuşă lucire în ochi a strigat:

– Stuf !

Comments

0 thoughts on “Soluţia

Leave a Reply

%d bloggers like this: