Necesarul enunț

După seria de atacuri din Germania, reacția autorităților de la Berlin (așa cum, din păcate, mă așteptam) a fost una mai degrabă analgezică, atentă la calmarea simptomelor și cu mare băgare de seamă să nu cumva să atingă în vreun fel cauza. Preocuparea de căpătâi a autorităților statului german a fost să nu cumva să circule imagini, să nu cumva să fie mare zarvă în presă, dar mai ales să nu cumva să se ajungă la punerea în discuție a politicii CDU, sub luminata conducere a Angelei Merkel. Izolarea atacurilor, ignorarea premisei și prezentarea succesiunii de atacuri ca niște manifestări particulare ale unor indivizi tulburați, toate acestea pot funcționa, până la un punct, ca exercițiu propagandistic, dar nu rezolvă nicicum o problemă care nu are cum mai fi ignorată.

Atacul cu toporul asupra călătorilor dintr-un tren, o bombiță izolată sau un atac cu maceta nu sunt la fel de spectaculoase ca imaginea unui avion înfigându-se într-un zgârie-nori, dar reprezintă același lucru. Putem pretinde că e vorba despre incidente izolate, care nu au nimic în comun. La fel cum putem continua să susținem că între cei trei descreierați de pe aeroportul din Bruxelles și demenții de la Bataclan ori cel de la Nisa nu există nicio legătură, că este vorba doar despre manifestările unor indivizi cu severe tulburări mentale. Conexiunea există, stă sub ochii noștri, oricât ne-am strădui să o ignorăm, oricât de determinați am fi să rămânem corecți politic și să evităm punerea în frază a evidenței.

Acum niște zile scriam despre noul mod de manifestare al terorismului, despre felul în care indivizi izolați aleg să răspundă îndemnului la crimă și se transformă în ceea ce vedem. Ceea ce spuneam atunci a devenit, între timp, explicație oficială, cu edulcorantul “indivizi radicalizați”, pentru ca nu cumva corectitudinea politică să fie prea tare tulburată. Ce îi face pe acești tineri să răspundă unor astfel de monstruoase îndemnuri? “Radicalizarea” e un termen care nu explică nimic. Răspunsul e destul de simplu, dacă suntem dispuși să-l acceptăm: o ideologie. Spre deosebire de creștinismul contemporan, care îndeamnă mai degrabă la smerită contemplație, oferind promisiunea unei incerte și indefinibile vieți eterne, islamul solicită implicare, participare. Jihadul e o datorie și condiție a accesului în paradis (Jannah). În Firdaws, nivelul cel mai de sus al paradisului, au acces profeții și martirii, iar răsplata are o anume concretețe (72 de virgine) care lipsește creștinismului. Nimic de mirare că urmând o astfel de interpretare, niște tulburați, dezamăgiți sau niște uitați la marginea societății vor răspunde îndemnului la crimă, convinși fiind că împlinesc o datorie sacră.

Se susține, în mod corect, că tipul acesta de interpretare, pomenit mai sus, reprezintă o viziune radicală asupra islamului, care este minoritară în rândul musulmanilor. Este corect. În lume există circa 1,2 miliarde de musulmani și doar ceva mai mult de un sfert aderă la această formă de interpretare. Asta înseamnă, totuși, mai bine de 300 de milioane, iar numărul crește vertiginos, cu fiecare zi. În condițiile acestea, toleranța cu orice preț, toleranța față de cea mai crudă formă de intoleranță înseamnă sinucidere. Generalizarea, discriminarea și rasismul nu au ce căuta în Europa de azi, dar la fel de greșită e permanenta ignorare a evidenței, în numele corectitudinii politice.

S-a vorbit despre eșecul integrării, în Franța, în Germania, în Europa în general. Despre ce fel de integrare se poate vorbi într-o Europă în care multiculturalismul a devenit o valoare fundamentală? De zeci de ani Europa importă (cu sau fără voie) un model cultural, un sistem de valori care se află într-o flagrantă contradicție cu valorile pe care aceeași Europă pretinde că le susține. În vreme ce Europa veche devine tot mai laică, e în continuă creștere numărul locuitorilor ei care aderă la o religie care funcționează și ca ideologie politică, propune și propriul sistem de drept (Sharia) și chiar propriul model de organizare socială. Confruntarea era inevitabilă. Iar ceea ce vedem acum e doar începutul.

Nu putem abandona principiile care ne definesc, nu cred că putem renunța la toleranța care ar trebui să ne descrie, dar avem, în același timp, nevoie să enunțăm corect problema cu care ne confruntă. Chiar cu riscul de a fi politicește incorecți. Putem continua să investim în sisteme sofisticate de apărare, în servicii de informații sau în tehnologie militară, dar nimic din toate astea nu ne poate apăra de propria slăbiciune.

P.S. Brexitul cred că merită, în actualul context, o nouă lectură. Insularizarea e o veche tradiție britanică, în vremuri de primejdie. Nu știu, totuși, dacă mai poate funcționa azi.

 

Comments

3 thoughts on “Necesarul enunț

  1. Acest tip de abordare a problemei pare sa fi fost mai pe larg tratata de Samuel Huntington in “Ciocnirea civilizatiilor”, autorul precizand ca, in opinia lui, inclestarea nu reprezinta decat o modalitate de reformare a ordinii mondiale. De asemenea, daca bine am inteles, Huntington mai spune in lucrarea sa ca religia este unul dintre cele mai semnificative “module” ale unei civilizatii, un parametru fundamental al frame-ului caracterizant al acesteia. Din aceasta perspectiva ar reiesi ca procesul (ciocnirea, care va sa zica) este de natura oarecum darwinista, respectiv care pe care, si sa castige cel mai puternic. Legea junglei, adicatelea,. Supravietuieste cel mai puternic. Faptul ca civilizatiile europene sunt agresate la ele acasa poate indica faptul ca acestea sunt slabe in comparatie cu islamismul. Slabiciunea este de natura structurala. Credinta crestina are la baza elemente ca: blandetea, compasiunea, iubirea aproapelui, dar si a dusmanului, intoarcerea celuilalt obraz, iertarea etc. etc. Islamismul este in esenta mai radical, mai mult cu sabia decat cu iubirea si blandetea. Deci, rabi draga, cam cine crezi ca va iesi victorios din confruntare ? Eu, personal, habar n-am. Problema care m-a facut sa postez acest comentariu pe blogul dumitale este cea a conceptului “politically correct”, pre limba noastra corect d.p.dv. politic. Nu stiu exact cand si unde a aparut aceasta fita politiceasca, dar observ ca este din ce in ce mai mult folosita pe la curtile mari evropenesti, dar si pe-aici, prin mahalaua saraciei noastre. Si stau si ma-ntreb, de cand curvistina de-si zice politica are ceva de-a face cu corectitudinea !?! Ce fel de corectitudine poate exista acolo unde se clameaza sus si tare ca in politica este permis orice ? Ma rog, sunt constient de faptul ca asta este valabil numai pe-aici, prin alte parti functionand mecanisme care fie nu sunt cunoscute prin zona (onoare, probitate, seriozitate), fie, daca sunt, starnesc rasul profesionistilor din politica (cinste, corectitudine, patriotism, angajare in onorarea promisinilor facute s.a.). Nu la acestea ma refer, ci la faptul ca pentru a functiona, un astfel de concept trebuie sa fie agreat de toti cei angrenati in jocul politic. Daca nu este reciproc acceptat si asumat, conceptul devine lipsit de substanta, de continut. Iar eu n-am auzit inca pe nimeni din tabara cealalta vorbind despre corectitudinea d.p.d.v. politic a ceva. Nu stiu de ce, dar am impresia ca acest “politically correct(ness)” a aparut mai mult ca o scuza si o justificare a neputintei politice. Ceva de genul: ei sunt niste huligani, dar vorbiti-le frumos si dati-le ce vor ca, altfel, ne bat, iar noi n-avem ce sa le facem. Si inchei, intorcandu-ma la musiu Huntington si ciocnirile lui. El a spus ca aceste confruntari sunt un instrument de instaurare a unei noi ordini mondiale, dar a uitat sa zica ceva despre cine a pus instrumentul in miscare si il mentine activ. Ceea ce e, trebuie sa recunoastem, foarte politically correct.

    • Intrucat n-am prea intels din prima sensul postarii m-a s dracu’ de-am accesat linku’. Esti tare, mai, nea. Chestia mi-a facut paru’ maciuca …. si maciuca par. Dar, recunosc. Ai dreptate. There’s no reason indeed.

Leave a Reply

%d bloggers like this: