Într-o vineri, în societate

Ne-am strâns pentru că “hai, bă, să ne mai vedem și noi la moacă”. Pentru că mă freacă pe ficat vorbitul la telefon, mă ustură nervii de la semesuială, fac bube dulci de la uațapuială și tot felul de alte prosteli prin care mimăm. Că vorbim. Că ne spunem. Că orice. Că nimic.

Ne-am strâns pentru că “hai, bă, să mai vorbim o vorbă, să mai născocim povești, să mai noi, că e plin de ei”. Și ne-am strâns. Cu burțile noastre, cu beteșugurile și mai ales cu telefoanele noastre. Cu smartaifonsamsungandroidcăcaturicutaciscrinurile noastre. Mai puțin eu. Am o panaramă din aia veche, cu clapetă, cu un ecran pe care abia mai disting cine mă sună. De ce mă sună, de cele mai multe ori, nu-mi dau seama nici după ce se încheie conversația.

Ospătarul e geluit și miroase de te dărâmă a reduceri de la Sephora. Înclin capul până la ruperea osiei încercând să citesc ce scrie pe tatuajul care i se lăbărțează pe lăboanță. E-n latină- mă lămurește, superior. Nu e. Latinii nu scriau cu litere grecești. Cred. Naiba știe, poate când trăgeau pe nară, că romanii se țineau de tot felul de porcării. Comandăm. Eu cer cafea, ospătarul mă privește ca pe amărâtul care sunt. Rom- respect! Scotch- admirație profundă. Gore vrea bere – de care? Gore vrea bere rece- da, da’ de care. De-aia.

Cât își târăște ăla tatuajul la procurat lichidele pomenite de noi, belim ochii unul la altul, mai grohăim, rânjim tembel. Pe urmă ochii în telefoane. Deștele pleznesc sticla ecranelor de parcă avem normă la lustruit sticla. De parcă au normă, că eu n-am ce lustrui. Trag cu ochiul la una țâțoasă, de la o masă alăturată, care se chinuie să înfigă paiul în pahar. Nu-i iese. Se stropește, insistă, dar de pe fundul paharului alde Nea Arhimede face mișto de ea. Gore chicotește. Țâțoasa linge paiul și încearcă iar. Ăla e secretul. Linsul. Chestie clasică, unde nu te ajută priceperea, te descurci dacă lingi puțin. Tot nu merge. Pun pariu că cere alt pai. Cu cine să pun pariu, că ăștia sunt cu ochii beliți la telefoane.

A venit tatuatul. Tată, ăsta a turnat toată sticla de duhoare pe el!

-Ce? mormăie Țapu.

Am câștigat pariul Pe care nu l-am pus. Aia a cerut alt pai. Hai că e de treabă!

-Unu’! răspunde Gore.

Au ăștia ai mei o conversație de-ți cad unghiile. Țapu și Sticlă răspund scurt “aha”, și caută telefoanele de clitoris, mai departe.

Duduia de alături, spaima sutienelor, a repornit proiectul paiu’n pahar. Dacă i-ar face Gogu al ei așa, când se tandrețuiesc ei, ar fi zdrențe săraca.

-Ete, pula!

Sticlă are el o chestie în telefon pe care o comunică, succint,  contemporaneității. Ăilalți doi nu-l bagă în seamă, eu mă uit după o frapieră să i-o trag pe țeastă.

Duduia a lăsat paiul în pace și a trecut la procedeul strămoșesc de introducerea a cafefrapeului în organism. Frappe se scrie, dar eu n-am autocorect pe creier. Ăștia ai mei dau ca damblagii cu degetele pe telefoane și mai scot, când și când, câte un onomatopeu. Parfumatu-tatuatu întreabă dacă mai vrem ceva. Îi cer nota. Mi-o aduce. Plătesc partea mea. Nu las ciubuc, că nu încurajez consumul de chimicale rău duhnitoare. Le zic derbedeilor mei că plec.

-Îhî!

-Hă?

-Bine, vorbim pe feisbuc!

Da. Sigur. Că aici am rupt substantivele, am crăcănat verbele și am lăsat borțoase și câteva adjective. Aia cu țâțe mari se chinuie iar să vâre paiul în borta paharului. Și ea e cu ochii în telefon. O căuta să vadă ce-i zice cumătrul Googlea despre mecanica introducerii paiului în chestie.

Afară. Plouă. Un țigănuș dă din mâini la mașinile care sparg bălțile primăriei. E proprietar de loc de parcare și caută mușterii. Privesc pe geamul bodegii. Înăuntru, ospătarul și duduia au un colocviu, parfumatul încearcă și el să proptească paiul. Gore face biluțe și belește ochii în telefon.

E bine.

Comments

1 thought on “Într-o vineri, în societate

Leave a Reply

%d bloggers like this: