Însemnări despre Ţara de Merreu


La început a fost doar un incident minor. Sau părea minor. Lomologub, luminatul conducator al Ţării de Merreu, se afla în al… în unul din mulţii ani de când, cu intransigenţă şi înţelepciune, ocârmuia destinul celor care îl aleseseră în fruntea ţării.Dar şi pe cel al celor care nu-l votaseră. Deşi astăzi nimeni nu ar fi recunoscut aşa ceva. Şi erau ani destui. Încercaseră de-a lungul timpului opozanţii să îl darâme, fie prin referendum, fie prin tot felul de alte chiţibuşuri juridice, dar totul era in zadar, căci Poporul era mereu de partea sa în lupta pentru un Merreu mai bun, liber de corupţi şi de orice altceva socotea Lomologub că ar mai trebui să fie liber poporul sau.

Într-o bună zi au ajuns la urechea luminatului Lomologub zvonuri cum că unii ar face glume neghioabe pe seama vârstei sale şi, în general, a vremii îndelungate petrecute de el în fruntea acelei ţări. Ba unii ar fi făcut chiar comentarii răutăcioase în această direcţie. Atât de răutăcioase că nu merită reproduse.

Lomologub era el luminat, iubitor de popor şi cu silă de corupţi, dar avea şi un cusur: era cam iute din fire – tot voci răutăcioase spuneau ca era de-a dreptul necugetat, punând asta pe seama înclinaţiilor lui Lomolgub spre sporturile bachice. Aşa că, fără să ezite, a emis un decret prin care hotăra modificarea constituţiei (în ţara lui Lomologub asta era perfect posibil, mai ales pentru Lomologub însuşi). Acel decret suna astfel:

Art.1 Eu Lomologub, conducător al statului, în numele Poporului, care m-a ales şi mă susţine cu o majoritate zdrobitoare, hotărăsc că, începand de la emiterea prezentului, orice referire la timp, instrumente de măsurare a timpului şi orice cuvinte desemnând noţiuni având legatură cu timpul, fie ele substantive, verbe, adverbe, conjuncţii, prepozitii, pronume sau interjecţii sunt interzise.

Art.2 Excepţie de la aceste prevederi face exclusiv art. 1 din prezentul decret.

Ulterior, printr-un alt decret, Lomologub a decis şi schimbarea numelui ţării în Mereu. Cum numele încălca articolul 1 al decretului deja pomenit ( şi mai era şi teribil de plicticos) s-a hotarât ca ţara să se numească: Ţara de Merreu. Ceea ce, bineînţeles, a fost aprobat de popor cu majoritate covârşitoare. De 75%.

Odată cu aceste întâmplări lucrurile s-au precipitat. Mai intai au dispărut toate ceasornicele şi instrumentele de măsurare a timpului. Excepţie a făcut un vechi ceas cu pendul care decora biroul lui Lomologub, dar, pentru a-l pune în acord cu noua ordine juridică, mecanismul acestuia a fost demontat şi odată cu el şi cele doua limbi. Iar frumosul ceasornic a fost rebotezat în spiritul noii ordini: Obiect decorativ fără funcţiune constituţional acceptabilă. Pe scurt: ODFFCA.

Aceasta a rămas singura excepţie. Toate celelalte ODFFCA fiind strict interzise. Cum decretul nu era suficient de lămuritor în aceasta direcţie au fost emise, fără întârziere, norme metodologice privitoare la aplicarea decretului. Iar ulterior instrucţiuni privitoare la interpretarea normelor metodologice. Şi, bineînţeles, clarificări şi circulare care limpezeau întelesul instrucţiunilor.

Dispariţia ceasornicelor şi interdicţia măsurării timpului au provocat o serie de efecte curioase. Mai întâi trenurile au inceput sa funcţioneze haotic, apoi, datorită imposibilităţii coordonarii, accidentele se ţineau lanţ. Astfel că, în cele din urmă, călătorii au renunţat la acest mijloc de transport, compania dând faliment.

Circulaţia cu automobilul nu devenise nici ea mai uşoară: în lipsa referirii la timp, viteza era imposbil de determinat, astfel că e uşor de imaginat genul de discuţii care aveau loc cotidian între şoferi şi agenţii de circulaţie. Haosul generalizat stăpânea traficul rutier din Ţara de Merreu era de neimaginat. Semafoare care rămâneau încremenite pe roşu indefinit, pe rutele cele mai circulate; alte semafoare se transformaseră în adevărate spectacole de lumini, verdele, galbenul şi roşul alternând cu o viteză de-a dreptul obositoare pentru ochi.

Aceste consecinţe neplăcute v-ar putea face sa credeţi că poporul ar fi devenit, treptat, tot mai nemulţumit şi că… Nu chiar. Existau şi avantaje certe, care, la început, i-au încăntat pe merreiţi. În lipsa timpului, cetăţenii din Ţara de Merreu au descoperit că pot munci mult mai lejer. Astfel, veneau la muncă atunci când voiau, stăteau cât aveau chef şi plecau când le trăsnea. La fel se întampla şi în şcoli… şi, in general, pretutindeni. Iar timpul petrecut, totuşi, la birou era întotdeauna ocupat cu pauza de masă ori pauza de cafea.

Emisiunile de televiziune, în lipsa unui orar, erau difuzate haotic. Nimeni nu ştia când începeau şi când aveau să se termine. Talk- show-urile se ţineau lant. Şi asta pentru că durau indefinit, iar, în lipsa orelor, invitaţii veneau şi plecau după bunul plac. De fapt întreaga industrie de divertisment era complet bulversată. Spectacolele vedetelor consacrate şi blazate aveau loc în funcţie de toanele acestora şi durau tot la fel, iar cele ale debutanţilor dornici de afirmare durau insuportabil de mult.

O situaţie mai deosebită se înregistrase în puşcăriile Ţării de Merreu. Exista o adevarată dispută, între juriştii cei mai de seamă ai ţării, pe acest subiect. Astfel unii –mai ales avocaţii- susţineau că, în lumina noi constituţii, toate pedepsele se puteau socoti ispăşite ş,i ca atare, deţinuţii ar trebui eliberaţi pe loc. Alţi jurişti- procurori mai ales- susţineau că, dimpotriva, tocmai în lumina noi constituţii, pedepsele deveneau nedeterminabile ca termen de execuţie, ca atare nimeni nu putea fi eliberat. Disputa a continuat multă vreme fără niciun rezultat.

Treptat întreaga economie a Ţării de Merreu a început să se resimtă. În agricultură se semăna şi se culegea anapoda şi cu mare lehamite. În industrie şi servicii lipsa unui orar făcuse ca acele segmente economice să funcţioneze aiuritor. În spitale medicii aplicau tratamentele necesare fără nicio rigoare orară. Asta se datora şi stricteţii cu care poliţia secretă veghea la aplicarea circularei cu privire la “respectarea indicaţiilor Conducătorului cu privire la Noţiunea fără funcţiune constituţional acceptabilă”. Oricine era găsit funcţionând după o oarecare rutină, care ar fi putut sugera o cât de relativă măsurare a timpului, era sever sancţionat.

Un efect mult mai puţin aşteptat a fost scăderea demografica. Asta la început. Îndragostiţii nu îşi mai puteau da întâlniri de teama poliţiei secrete. Cum să îţi dai întalnire ? Dacă înainte îndrăgostiţii îşi dădeau întâlnire la ceas, la – să spunem- cinci, acum aşa ceva nu mai era posibil. În primul rând pentru că ceasurile, ODFCCA-urile , nu mai existau. Acum îşi dădeau întalnire, pur şi simplu la locul, unde existase cândva un ODFCCA. Iar de venit venea fiecare în funcţie de cum îl ajuta intuiţia. A fost, e drept, şi o perioadă în care existaseră mai multe tentative de fraudă. Adică îndragostiţii stabileau momente determinabile ale zilei şi îşi fixau, ca atare, întâlniri: la apus, la statuie; la amiază, la opera etc. Dar poliţia secretă, vigilentă, veghea. Toate ceasurile disparuseră, dar rămăseseră soclurile acestora. Toate aceste socluri, statuile, colţurile de stradă, fântânile arteziene, teatrele etc. erau atent supravegheate de agenţii DACC ( direcţia pentru aplicarea corecta a constituţiei) şi îndrăgostitii prinşi întâlnindu-se astfel erau arestaţi, anchetaţi, închişi -existand prezumţia insurmontabilă de încălcare a decretului-normelor-instrucţiunilor etc.

Încetul cu încetul cetăţenii au înţeles că relaţiile amoroase nu mai puteau funcţiona ca până atunci. Au înţeles că, pur şi simplu, pentru a se împerechea, pentru a petrece cateva clipe de tandreţe în compania unei persoane de sex opus (dar nu neapărat) trebuiau să profite de orice oportunitate oferită. Nu se mai putea construi o relaţie ca până atunci, din aproape in aproape, nu mai puteau exista întâlniri, ori întregul ritual, aşa cum îl cunoscuseră până atunci. Aşa că, după o vreme, devenise ceva obişnuit să vezi în plină stradă necunoscuţi îmbrăţişându-se, sărutându-se şi pipăindu-se cu neruşinare, ba uneori depăşind cu mult aceasta limită. În scurtă vreme era o banalitate cotidiană să vezi masculi stăpânţti de feromoni năpustindu-se peste doamne clipind prea galeş. Dar conducătorul veghea. Lomologub a decis construirea de mici paravane, care să ferească pe cei astfel loviţi de nevoi amoroase, de privirile celorlalţi trecători. În cele din urmă, ceea ce părea la început o criza demografică s-a dovedit a fi… tot o criza demografică, dar cu efect contrar celei iniţiale: naşterile au crescut uluitor. În această privinţă consilierii luminatului Lomologub au căutat vreme îndelungată o soluţie pentru problema constituţională creată de cele noua luni care reprezentau perioada naturală, imposibil de surmontat, de pâna la naştere. S-a decis ca asupra acestei involuntare încălcări a constituţiei, ca şi a celei a ciclului menstrual al femeilor, să se închidă ochii cu generoasă indulgenţă.

În tot acest timp opoziţia se frământa. Membrii partidelor de opoziţie nu se puteau obişnui cu haosul generalizat în care se trezise aruncată ţara. Abuzurile erau întâlnite la tot pasul: proprietari care percepeau chiria ori de câte ori aveau chef, dar şi chiriasi care o plăteau doar dacă aveau chef- acesta era doar un astfel de exemplu. Iar daca e să fim cinstiţi, mai ales cea de a doua ipostază îi deranja vădit pe fruntaşii opoziţiei, mulţi dintre ei energici întreprinzători în domeniul imobiliar.

Situaţia insuportabilă i-a facut pe membrii opoziţiei să treacă peste divergenţele dintre ei, peste incompatibilităţile doctrinare şi conflictele de afaceri. Fruntaşii partidelor de opoziţie se întruneau în mare taină (felul în care se sincronizau pentru a se putea întâlni rămâne o enigmă) dezbătând, sfătuindu-se, contrazicându-se, înjurându-se, scupiându-se, încaierandu-se, dar niciodată ajungând la consens. La una din şedinţele maraton au hotărât că un prim punct din programul de acţiune ar fi acela de a restabili săptămâna. Iar un prim pas ar fi fost să determine chiar în ce zi a săptămânii se aflau ! Un opozant de stânga a sugerat duminica, dar cei de dreapta au protestat vehement, susţinuţi de ecologişti, care afirmau că ziua pare mai degrabă marţi, dar sigur nu duminică. După lungi, foarte lungi dezbateri, răcnete, ameninţări şi îmbrânceli s-a căzut de acord că : “azi este Marţi, Miercuri sau Vineri, dar în niciun caz Dumincă sau Luni”. Atunci când acelaşi opozant de stânga s-a trezit întrebând “bine, dar cu Joi cum rămâne? “ lucrurile au sărit din nou în aer.

După nenumărate astfel de dezbateri, care sfârşeau mereu în acelaşi fel, cei de stănga au decis să se retragă din noua coaliţie ad-hoc şi să acţioneze pe cont propriu. În scurt timp oraşele erau inundate cu manifeste care clamau: e Joi 12 August ! Printre cetăţeni cuvintele acestea s-au propagat precum curentul electric prin apă. În scurt timp trecători, necunoscuţi, vecini care nu îşi vorbiseră niciodată îşi şopteau unul altuia, în complice clandestinitate: Duminca 15 August; apoi: Marti 17 August. Fenomenul căpătase proporţii îngrijorătoare.

Se vorbea tot mai des că Lomologub fusese trădat de servicii, de chiar poliţia sa secretă. Iar asta era cât se poate de plauzibil, câră vreme chiar şi cei din poliţia secretă erau simpli muritori şi ca atare sătui de debandada generalizată care pusese stăpânire pe ţară. Iar atunci când s-a răspândit zvonul că însuşi Lomoloboc, membru marcant al partidului lui Lomologub, fusese auzit şoptind cuiva: Miercuri 25 August! a devenit limpede că o schimbare era aproape.

Lucrurile s-au petrecut cu repeziciune. Mai întăi a apărut un număr din ziarul opozanţilor de stânga ( de vreme bună ziarele nu mai aparuseră decât aleator şi publicând exclusiv fotografii ale lui Lomologub în diferite ipostaze: râzând, făcând băi de mulţime, la restaurant, cu fes, fără fes etc.) . Pe prima paginâ era tipărit cu litere enorme: Vineri 27 August. Oamenii îşi treceau unul altuia ziarul entuziasmaţi. Apoi entuziasmul s-a transformat în revoltă. Şiruri interminabile de oameni se îndreptau vociferănd, protestând, strigând, avântându-şi pumnii spre cer, către palatul prezidenţial. Din sutele de mii de piepturi răsuna aceeaşi scandare: Vineri 27 August! Vineri 27 August!

Ajunşi la palat au continuat să scandeze cu şi mai mare îndârjire. Dinspre palat niciun semn. Într-un târziu prin mulţime a început să circule zvonul că Lomologub ar fi părăsit palatul, că ar fi fugit din ţară. Atunci oamenii au năvălit în palatul prezidenţial.

Este evident că, odată pătrunşi înăuntru, oamenii nu s-au mulţumit doar să admire cu pioşenie frumuseţea arhitectonică a edificiului. Nimic nu a scăpat devastării. Portretele conducătorului au fost scuipate, rupte, călcate în picioare. Şi, în puţine cuvinte, s-a devastat cam tot ce se putea devasta. Mai puţin ceasul din biroul lui Lomologub.

Un ofiţer din garda lui Lomologub ( pe care iniţial mulţimea voise să îl linşeze strigându-i: DACC-istule! DACC-istule!) a găsit mecanismul şi limbile ceasului şi năduşind, tremurând de frica mulţimii, scăpându-se în pantaloni, a reuşit să monteze la loc mecanismul şi cele două limbi. Opozantul de stânga, despre care am mai vorbit deja, a Ţâşnit în balconul palatului şi, victorios, a arătat mulţimii pendula în mişcare a ceasului. Şi ridicând două degete în sus a strigat:

– Fraţilor, am învins!

Un munte de urale s-a ridicat dinspre mulţime. Unanim din sute de mii de piepturi se auzea scandându-se:

-Lomolociuc conducător ! Lomolociuc conducător ! Lomolociuc conducător !

Lomolociuc era prietenul nostru, opozantul de stânga. Acesta ridică cele doua degete ale vîctoriei şi cu mimată modestie s-a adresat poporului:

– Vă mulţumesc ! Propunerea dumneavaostră mă onorează şi o accept cu modestie ! Traiasca 27 August ziua victoriei !

O mulţime de glasuri repetară după el acel strigăt de victorie. Oamenii se îmbrăţişau, scandau, sărbătoreau meritata victorie. Unii scoseseră ceasurile de prin ascunzători şi se făleau cu ele, arâtându-le în stânga şi în dreapta. Alţii pur si simplu ţopăiau şi zbierau până răguşeau. Şi, în fine, mai existau şi unii care se mulţumiseră să se îmbete şi nu puţini care, precum niste furnicuţe, roiau dinspre palat, ducând în cârcă televizoare, provizii, scaune de wc, robinete, în fine, ce se găsea prin palat.

Într-un târziu Lomolociuc şi câţiva din acoliţii săi s-au retras în palat pentru a lucra pentru popor. Iar mulţimea s-a împrăştiat pe la case, gonită de crivăţul cumplit şi de ninsoarea care nu se mai oprea.

Comments

0 thoughts on “Însemnări despre Ţara de Merreu

Leave a Reply

%d bloggers like this: