Elegie pentru un pian dezacordat

În România nu se discută idei, nu se dezbat principii, iar marea, colosala vorbărie națională nu e despre destinație, ci despre halte. Campania electorală nu e despre ce e de făcut, despre ce treburi avem de pornit ori de isprăvit, ci despre cum se câștigă alegerile. Așa că, invariabil, votăm cu ăia. Ca să nu iasă ăilalți. De aproape trei decenii, repetăm mecanic aceeași mișcare, mirându-ne, indignându-ne că obținem același rezultat. Altfel, continuăm să udăm, din când în când, un bonsai, pe care, tot din când în când, îl mai ciumpăvim în numele unor imprecizabile criterii estetice. Am găsit și un nume pentru micro-boschetul acesta: democrație. E un nume la fel de potrivit ca Gogu sau Benone. Pentru că, pardon, scuzați, chestia în care trăim și pe care insistăm să o numim democrație se poate la fel de bine numi Gogu. Sau Benone.

Pentru ca barbutul electoral să poată suporta porecla de “mecanism democratic” ar trebui respectate niște reguli. O astfel de regulă, de exemplu, ar putea fi aceea care ar cere ca cei care votează să aibă habar pe cine votează. Sigur, în țara în care ordinea în stat e Iohannis, Tăriceanu, Zgonea, asta poate părea o pretenție puțin exagerată, dar cred că i-am putea supraviețui. Pentru ca asta să se întâmple, la alegerile locale, de exemplu, n-ar fi o idee rea ca cei desemnați drept candidați să fie cunoscuți din timp, astfel încât alegătorul să aibă habar măcar despre care ar fi opțiunile pe care le are. Nu așa merge, însă, treaba la noi. Mai întâi sunt trimiși în față candidații iepurași, care nu contează, niște caraghioși care nici măcar ei nu se iau în serios. Apoi urmează schimbarea, fenta de picior, când apar alți candidați, ceva mai credibili. Pentru ca pe ultima sută de metri să fie schimbați și ăștia și înlocuiți, dar nu cu niște cufere cu înțelepciune ori măcar nu niște ditamai competenții, ci cu băieții buni, care știu pe ce parte își face cărarea frezatul de șef de la partid.  Toată alba-neagra asta a primit și un nume: strategie electorală. Nu discutăm proiecte, n-avem probleme și soluții de luat la socotit, astea sunt mofturi pentru începători în ale politichiei.

Nimic deci de mirare că cei mai mulți dintre cetățenii frumoasei noastre patrii habar nu au care sunt candidații pe care ar trebui să-i ia la sortat. Așa că în ziua votului vor vota, așa cum se cade, frumușel, semnul de partid cu care s-au obișnuit și gata.

Mai recent, am înțeles că harnicul și priceputul nostru Parlament se ostenește cu un nou proiect de lege care își propune să impună obligativitatea votului. Ar exista aici un mic impediment, o chestie măruntă, numită Constituție, care consacră ideea că votul este un drept și nu o îndatorire, dar nu asta nu pare să încurce prea tare pe nimeni. Constituția aia e tot un bonsai.  Nu ne pierdem vremea cu finețuri din astea, cu mofturi, nu stăm să facem distincția fundamentală dintre drepturi și obligații. Ideea e că ăsta, cum îi zice, cetățeanul, bre, tre’ să dea dovadă de conștiință civică, de implicare, de participare la luarea marilor decizii. Bine, nu trebuie să participe și la luarea deciziilor de tipul ăsta, cum ar fi impunerea obligativității votului, dar trebuie să voteze. Cum pe cine? Pe cine trecem noi pe listă, după mecanismul mai sus descris. În fine, argumentul suprem al susținătorilor ideii de vot obligatoriu este acela că noile structuri ale statului trebuie să reprezinte cât mai fidel voința exprimată de cetățeni, cum altfel, prin vot! Bine! Atunci explicați, vă rog, guvernul tehnocrat, Sau numirea lui MRU la SIE. Sau ce vreți voi.

În rest, suntem bine, sănătoși, ceea ce ne dorim și nouă. Și ascultăm Oda democrației, interpretată de un pianist afon, la pianul dezacordat din sala de așteptare.

Comments

2 thoughts on “Elegie pentru un pian dezacordat

  1. E simplu : Gogu e o abominatie pe care o traim zilnic si la care au pus umerii grei serviciile si institutiile de forta. Pentru ca Gogu a devenit Gogu datorita lor. Si dupa ce si-au pus guvernul propriu, au intampinat o neasteptata opozitie, gen: “pe astia nu i-a ales nimeni, deci n-au legitimitate”. Asa ca vom avea “alesii locali” ai lui Gogu (dupa ce se vor retrage, intr-un fel sau altul, adevaratii candidati) si . la toamna, parlamentarii lui Gogu. Ar mai fi o problema, cu lipsa de audienta a organelor media controlate, dar se lucreaza si la asta. Daca, in dictatura, aveam delictul de opinie legiferat, acum, in vremea lui Gogu avem ordonante ale procurorilor care interzic acuzatului sa vorbeasca, in timp ce dosarul lui apare, pe bucati, in toata presa si denuntatorii “de omenie” sunt sfatuiti sa vina la televiziuni. Nu vi se pare ciudata aparitia acestui cartel al denuntatorilor penali si anticorupti, fix, dupa interzicerea interceptarilor? Astia pare ca si-au invatat rolul dupa interceptari deja existente, pentru orice eventualitate: poate sunt respinse, poate nu. Ca nici muntele de moralitate nu poate veghea totul…
    P.S.1:Un om destept scria ca guvernul e al Bruxellesului, trimis aici pentru a desavarsi distrugerea controlata a Romaniei in folosul Germaniei si slabirea intereselor economice ale SUA. Sunt sigur ca asa e. Singura intrebare pe care mi-o mai pun e cum, dracu, de n-au gasit unii macar putin mai inteligenti, sau am ajuns chiar de cacat, de nu le mai pasa ?! Asa, macar de o aparenta…
    P.S.2: Nu Benone. Gogu. Are si patru litere si e mai usor de folosit intr-o injuratura…cand sunt copiii de fata…

Leave a Reply

%d bloggers like this: