Despre firea ornitorincului comun

Sunt întrebat destul de des: de ce ornitorinc? Adicătelea că de ce le spun astfel unora dintre compatrioţi. Doar unora. Da’ mulţi.

Cred că am mai explicat asta. Poate nu foarte bine aşa că reiau explicaţia. O găsiţi mai jos. Să auzim de bine.

Sâmbătă dimineaţa. Mic dejun în familie. În familia Pricopseală micul dejun de sâmbătă dimineaţa nu are nimic ieşit din comun. Aportul matinal de substanţe mai mult sau mai puţin nutritive nu e cu nimic deosebit de cel al altor familii de ornito… români.
– Dacă vă foame careva după pâine! – Stela, doamna casei şi a inimii lui Vasile. Vasile Pricopseală. Pentru ea verbele sunt absolut inutile. La fel cum este, pentru ceilalţi membri ai familiei, desuetul acord dintre subiect şi predicat.
– Zi-i lu’ tac-tu să se ducă! – decide Vasile sec.
Ăl bătrân e încruntat. Tuşeşte, sughită, băleşte, îi curg mucii. Toate acestea în timp ce apasă de zor tastele unei gioarse de telefon mobil.
– Tata, după pâine! – îl zgâlţâie Stela.
– Io? ‘vă muma-n cur de puturoşi! Di ce io? Ha? Să se ducă plodurile!
Stela se încruntă. Ăl bătrân pare a se lăsa înduplecat.
– Mă duc io. Da’ dacă-mi băgaţi credite.
– Le-ai mâncat ? Nu ţi-am băgat luna trecută? Cu cine dracu’ tot vorbeşti?
De fapt nu vorbeşte. Explicaţia vine pe loc:
– Două săptămâna asta la oteveu, trei săptămâna trecută la naşu’ şi trei la naţional.
Moşul e semesist profesionist. Are un hobby. Pândeşte la televizor apariţia miliardarului care dă bani. Şi trimite mesaje disperate cerând bani pentru operaţii imaginare în străinătate, construcţie de biserici de nisip în Spania ori alte aiureli.
– Nu ţi-am zis, hodorogule, să nu mai toci creditele aiurea? – Vasile e cătrănit.
– Nu dă aia, bă! Am dat şi eu şi nu mi-a răspuns – se înfige în discuţie şi Auraş, fiul cel mare al familiei Pricopseală.
– Ce-ai cerut? – se interesează ăl bătrân pe un ton expert.
– Operaţie în Germania !
– Eşti prost! Nu merge! – ăl bătrân e doctor în de-astea – Cu biserica. Tre’să fie cu biserica şi da! Dacă eşti prost.
Auraş îi face un semn de lehamite. Vasile cască. Ăl bătrân scarpină telefonul. Coana Stela se răsteşte:
– Auraş, la pâine !
– Nu mă duc, bă !
– De ce nu te duci, bă? – se încruntă ta-su cu mâna ridicată, gata să-l trăznească. Dacă pomeneşte ceva de teme ori de învăţat palma va plezni fără ezitare.
– D-aia, că mă bag pe chat.
Linişte. Moment de impas.
– Ei? Care? – Stela e din ce în ce mai iritată.
– Lasă că tot îmi iese mie. Diseară e la oteveu iar şi diseară sigur îmi dă. Şi atunci o să vă fut muma-n cur la toţi să muriţi de oftică. – se enervează aiurea ăl bătrân.
– Pâine – zbiară coana Stela la marginea isteriei.
– Hai că mă duc eu. Şi aşa vreau să încerc cardu’ nou.
Vasile se sacrifică el pe altarul binelui comun. Cardul e noul mod în care li se plăteşte leafa.
Şi are şi credit. Acum e un Vasile european. Eventual Vassyle. Nu doar un Vasile oarecare.
– Să-mi bagi credite, bă! – zbiară în urma lui ăl bătrân. Să bagi credite… credite… să-mi bagi. Că … vine Gigi… diseară…

A aţipit ăl bătrân cu mobilul în mână.

Două picioare zdravane pleznesc uşa de la intrare. Stela se duce să deschidă cărându-şi după sine ditamai lehamitea. În pragul uşii e Vasile. Roşu la faţă, năduşit, gâfâind, dar fericit. În cârcă poartă o ditamai cutia de carton. Intră. Aşează cutioiul în mijlocul casei. Linişte. Cei de faţă ar trăi un moment de perplexitate dacă ar şti ce e aia. Aşa sunt doar năuci. Privesc tâmpiţi când spre cutioi, când spre Vasile.

-Ha? – semiarticulează Stela desfăcând la bigudiuri şi aruncându-le în buzunarele capotului mult prea viu colorat.

Vasile are faţa congestionată de efort după urcuşul atâtor etaje. Gâfâie greu încă şi şterge într-una năduşeala care i se prelinge ca o ciorbă. Apoi fericit, luminos, exaltat, şuieră:

– Ete! – şi arată cu mâna spre cutie.

– Pâinea? – Stela o ţine pe a ei.

– Xerox!

– Şi pâinea ?

– Xerox! – mâna arată şi mai hotărât spre cutie.
– De ce ai luat, bă, Xerox? – se bagă şi Auraş.
– Era la ofertă !
– Credite mi-ai băgat? – ăl bătrân are o grijă.
– Ntz! Xerox!
– Ce ofertă?
– Două la preţ de unu!
– Păi şi al doilea unde e?
– Nu l-am luat!
– De ce?!
– Păi….la ce ne trebuie două?

Comments

0 thoughts on “Despre firea ornitorincului comun

  1. Om cu cap. La ce-i trebuiau doua, daca tot n-a platit in plus ?Si plus ca ar fi trebuit sa gandeasca de doua ori sa le poata folosi.

  2. Eu am o banuiala – sau Vasile?- produsul doi era defect.
    Da, ornitorinc, am incurcat speciile. Am facut o supraevaluare. Oare ?

Leave a Reply

%d bloggers like this: